Cum pot duce lipsa a ceva ce nu am avut niciodată?

Cum mi-l pot dori, dacă e departe de mine?

Ne întalnim doar în nopțile liniștite, când visez;

Dar nu-l ating,

De teamă să nu se spulbere visul.

O zi, o luna, un an…

O bucurie imensă și o tristețe copleșitoare,

Adică un plus cu un minus,

Care împreună se anulează.

Până la urma Zece este doar un număr.

„Sunt bine, puțin obosită”… zise ea cu ochii triști,

Lingându-și rănile într-un colț al camerei.

Timp, opreşte-te! Eşti prea rapid

Şi eu rămân mereu în urmă.

Sunt lucruri pe care aş fi putut să le fac,

Dar nu le-am făcut; şi acum mă întreb

Dacă le voi face vreodată.

Mă îmbătam cu vorbe dulci și dansam printre flori

Și florile îmi zâmbeau.

Într-o zi m-am uitat la cer și am zis că vreau

Să dansez cu soarele.

Și m-am înălțat ușor; și cum mă înălțam,

Lumea mi se părea din ce în ce mai mică,

Și am început să plutesc pe nori,

Dar mersul mi-a devenit greoi.

Și nu mă puteam apropia de soare.

„Eu vreau să dansez din nou printre flori” mi-am zis.

M-a strâns puternic în brațe și m-a privit în ochi,

Iar eu m-am simțit mai singură ca oricând.

Mi-a șoptit vorbe pe care nu le-am crezut

Și mi-a purtat gândurile către locuri frumoase,

Cu cer senin și mult soare.

Singurătatea în doi are un gust dulce-amărui.

Oare îmi doresc prea multe?

Sau am eu prea puține?

Sunt pregătită pentru o nouă viață

Și totuși… nu știu de unde să încep.

Mă entuziasmez prea greu

Și îmi trece prea repede.

Ce îmi doresc acum?!

Să râd cu gura pănă la urechi!

Cumpăr amintiri noi.

Am mersul greoi și privirea în pământ,

Și rezerve limitate de energie.

Am un suflet spart în mii de bucățele

Și lipit cu aracet.

Dar am planuri mărețe și un curaj neexplicat.

Mă bucur de perfuzii trecătoare

De fericire.

Mă gândesc acum, cu ochii lăcrimând

De ce nu ai știut să ții la mine,

Și mă întreb, fără rost plângând

De ce nu pot să renunț la tine.

Vreau să te uit.

Retrăiesc trecutul în prezent

Și mă întreb dacă finalul

Va fi același.

Vreau  noi amintiri

La care să mă pot gândi,

Vreau planuri de viitor

La care să pot visa.

Pentru o clipă am simțit că trăiesc

O poveste, care nu îmi aparține.

“Într-o zi voi pleca”mi-am zis.

Voi pleca undeva, departe,

Într-un loc frumos,

Unde există armonie între

Forme, culori și sunete”;

Iar locul se va numi

“Locul meu”.

Praf de stele presărat pe pleoape,

Parfum vag de flori,

Și-un zâmbet șters în colțul gurii.

Un licurici aprins

Îmbrățișează întunericul nopții.

Gânduri risipite, gânduri prăfuite,

Gânduri albe, gânduri negre,

Trăiesc cu ele  

 Și cu teama de a nu pierde,

În trecut și în prezent.

Activ și pasiv, sunt un simplu observator,

Cu un suflet naiv și dorinte multe,

Iubesc, urăsc, zâmbesc și plâng,

Sunt om.

Plouă cu zâmbete, plouă cu țipete.

Plouă cu pietre.

Trecători speriați aleargă haotic

Pe străzi.

Un cățel dezorientat își caută stăpânul,

Oare îl va găsi?

Ce bine că sunt la adăpost!

Aici e cald și e bine…

Respir greu și mă doare.

Nu mă opresc.

Vreau sa uit.

Și-mi depășesc doza optimă de sentimente.

Inima-mi bubuie, gesturile-mi sunt haotice,

Am pierdut controlul…

Şi mă vindecă.

Păstrez o dâră de parfum

Şi un nume pe buze,

Pe care-l rostesc în şoaptă.

Redirecționez sentimente,

Dar nu-mi pot controla

Bătăile inimii.

Şi ca un om de zăpadă m-am topit,

Sub mângaierea primăverii.

Glasul mi-a pierit, gura mi-a fost ştearsă,

Suflarea mi-a  încetat, iar de nas s-a ocupat

Un iepuraş înfometat.

Doi nasturi negri au rămas,

Privind nedumeriți în zare

Şi-mi spun povestea.