Zilele acestea m-am simtit un om mult prea mic printre oameni mari. “Trebuie sa evoluez” mi-am zis. Si m-am gandit ca vreau sa fiu un fel de Praslea cel voinic modern, sa cresc intr-un an cat altii in sapte. Ce am nevoie pentru asta? Diplome, calificari, experienta, noroc? Sau poate cate un pic din fiecare… Amintindu-mi cu tristete de perioada cand eram somera si ma duceam la interviuri, am stat si m-am intrebat daca acum firmele cauta oameni calificati sau doar bieti juniori iesiti de pe bancile facultatii. Juniori fara pic de experienta, dar care sunt dispusi sa se angajeze pe un salariu de mizerie… Tin minte ca la 19 ani ma temeam ca voi termina facultatea, nu voi stii sa fac nimic si nu ma va angaja nimeni. Altii la varsta aceea aveau alte “probleme”, mie, in schimb, mereu mi-a placut sa gandesc in perspectiva, sa imi planific chiar si urmatorii 10 ani pas cu pas.

Asa ca m-am angajat. Am invatat multe lucruri, am cunoscut multa lume, am intampinat o sumedenie de probleme, dar am avut si satisfactii. Cateodata imi spun ca am imbatranit inainte de vreme, bineinteles facand un fel de haz de necaz. Dar nu regret nimic, inca traiesc cu convingerea ca mi-a prins bine aceasta experienta mai mult sau mai putin placuta. Recunosc ca ii privesc un pic cu invidie pe cei care si-au terminat facultatea la zi si s-au distrat in toti acesti ani, fara sa munceasca si pe care parintii i-au sustinut financiar, dar ma gandesc ca totul are un rost pe lumea asta.

Trist este atunci cand intalnesc “juniori” care “o duc” mult mai bine ca mine. Si ma simt ca un copil flamand care se uita intr-o vitrina a unui magazin plin cu bunataturi. Si el pune ambele maini pe geam, dar nu poate ajunge la ele, desi este foarte aproape. Dar de ce ma compar cu ceilalti? Eu zic ca dintr-o ambitie prosteasca. Si din nou imi vin in minte cuvintele ” Vreau sa evoluez!”.